Anii de când îl cunosc și de când colaborez cu Daniel Nițoi încep, încet – încet, să se adune pe un răboj temporal.

Și, odată cu trecerea lor, Daniel nu încetează să mă surprindă. În cel mai frumos sens al cuvântului.

Frumoasa noastră colaborare artistică stârnește, de cele mai multe ori, spaima în rândul „concurenței” în materie de spectacole. Spun „spaimă” pentru că spectacolele imaginate, regizate și – oh da! – finanțate de Daniel reprezintă mici bijuterii artistice de bun-gust, pe placul din ce în ce mai puținilor spectatori civilizați și educați. Într-o mare de „producții” suburbane, cu un limbaj de stadion de provincie, cu un decor alcătuit din resturile unor scaune fără picioare și cu trei cearceafuri zdrențuite, spectacolele lui Daniel sunt adevărate oaze de lumină. Dovada – sălile pline și arhipline din marile orașe în care jucăm. În București nu avem loc pentru că nu ni se dă voie. Decât, eventual, prin subsoluri sordide.

Apreciat de mulți, condamnat, poate, de alții, Daniel își vede de drum cu seriozitate, cu dăruire, cu eleganță, cu imense sacrificii. Mai ales materiale…

Spuneam mai sus că prezența actelor artistice ale lui Nițoi provoacă spaimă.

Ei bine, odată cu apariția acestui nou volumaș de versuri, spaima declanșată de tânărul autor începe să se răspândească în spinoasa lume a Poesiei.

Asta pentru că, din nou, Nițoi demonstrează – dacă mai era nevoie – că știe să se joace și cu versul, și cu imaginile poetice. Un redutabil poet, deja format, deja stăpân pe sine și pe mijloacele de exprimare.

Poezia sa pare elaborată cu ușurință, de undeva din vârful peniței, dar sunt convins (ca mare consumator de poezie) că, dincolo de ușurința aparentă se ascund ore și ore de muncă, studiu și transpirație poetică.

Inspirat, adesea profund, trist, sfâșiat, arogant, temător, veșnic căutător al unei eventuale raze de iubire adevărată, scârbit de lumea urâtă și meschină care – din nefericire – îl înconjoară, Nițoi trage un cutremurător semnal de alarmă, punându-ne pe gânduri cu fiecare vers, cu fiecare semn de punctuație.

Asemeni unui tânăr Werther, Daniel trece printre oameni, printre noi toți, drapat într-o mantie a singurătății și a unui strigăt mut, urlat undeva, într-un pustiu căruia numai lui îi aparține.

Poate prea matur, sau prea maturizat înainte de vreme (sau de vremi), trist, Nițoi poartă – parcă – o cruce pe care nu o merită s-o lase să-l chinuie.

Dragul meu, aștept un nou volum. Poate mai altfel. Ai deschis cutia Pandorei deja. Scoate SPERANȚA și închide cutia la loc. Mai avem nevoie și de ea.

De SPERANȚĂ, vreau să zic. De cutie, nu…

   Eugen Cristea