Un text nou despre calitatea vieții: fericirea în teatru
Cred că au trecut peste trei ani de când l-am cunoscut pe Daniel Nițoi. De la început am fost impresionat: regizor, actor, poet. Nu un actor obișnuit care așteaptă să primească un rol. Daniel este și un excelent organizator.
A montat piese de teatru și a alcătuit o echipă de actori. A avut spectacole în București și în țară. Dacă am înțeles bine, o companie „privată” de teatru.
Ca să reușești cu un asemenea proiect într-o lume care nu e numai în criză, dar mai grav, confuză, nu e suficient să fii un bun profesionist și organizator, ci cel mai important, să fii un visător. Să-ți pui obiective de care mulți consideră că asta e mai degrabă nebunie. Dar și să reușești…
Prima parte a cărții este dedicată crizei lumii moderne. O criză a lumii, dar și o criză, aș zice „de creștere”, a teatrului. Explorarea direcțiilor posibile.
Partea a doua e și mai interesantă. Cum interpretez eu personal această parte. E un program de depășire a crizei teatrului. Nu teatru fără decor, fără hainele epocii, cu haine moderne sau mai „minimale”, cu un text care exprimă și el confuzia timpului. Un teatru clasic, dar cu un spirit modern. Decorul și hainele epocii, dacă e cazul, cu textul așa cum a fost scris, dar „înviat” în epoca modernă. Nu un spectacol șocant, care te derutează.
Ce cred eu că e proiectul lui Daniel? O mână oferită publicului de ieșire din haosul actual printr-o experiență culturală structurată, dar nouă. O nouă perspectivă asupra relației dintre artă-public și context social.
Cartea cuprinde și viziunea pe care Daniel a propus-o ca temă de cercetare pentru teza sa de doctorat în sociologie: stilul de viață al actorului/ regizorului și spectatorului. Și rezultatul acestui mod de viață: calitatea vieții a cuplului actor/ public. Texte remarcabile. Eu cred că această carte exprimă cu claritate modul lui de a gândi calitatea vieții actorului. În sine o temă foarte puțin explorată în sociologie: viața profesională și calitatea vieții rezultată din opțiunea profesională.
Citind cartea, am înțeles mai bine cum trăiește actorul. O viață, aș zice, spectaculoasă, cu multe probleme, cu crize și insatisfacții, dar și cu „vârfuri” de satisfacție foarte intensă. Faptul că Daniel utilizează termenul de „fericire” nu cred că e exagerat. Textul m-a convins că actorul are oportunitatea de a avea clipe de fericire. Este „fericirea” oferită de „creație”, dar și de contactul viu cu publicul. Stări emoționale de vârf.
Sunt puțin invidios. Actorul are șansa de a fi fericit „zilnic”, de câte ori are spectacol. Și nu există decalajul temporar între actul creației și reacția publicului, ci imediat, când piesa s-a încheiat și publicul îl ovaționează.
Dar și ceva care mă întristează. Efectul spectacolului teatral, foarte intens în momentul prezentării, este rapid șters de timp. Memoria peliculei rămâne, dar parțială și palidă față de trăirile intense ale recepționării.
Academician Cătălin ZAMFIR
Director Institutul de Cercetare
a Calității Vieții, Academia Română