Deși nu asociem teatrul cu genul crime, este un fapt că tragedia greacă însăși ne pune în față veritabile dosare de omucidere, ba chiar de asasinate în masă. Regizorul și teatrologul israeliano-american Amnon Kabatchnik demonstrează, într-un studiu din 2011, modul viguros în care scena modernă anglo-saxonă a continuat această moștenire a Antichității, populîndu-se relativ abundent cu manifestări ale „crimei, misterului și detecției“. O abundență care pune, pe de altă parte, în lumină faptul că, în Europa continentală, întîlniri dintre dramaturgie și crime nu se petrec prea des.
În piesa Amintiri din livada cu meri, George Arion pare conștient atît de condiția sa de european continental, deci de pionier al dramaturgiei crime & mystery, cît și de paradoxul că acest gen aparent foarte tînăr duce cu sine povara unor coșmaruri străvechi. Prudența pionierului european rezultă din strategia de a plasa acțiunea în imaginarul (securizant?) al Americii – livada în jurul căreia se învîrte totul este situată undeva la periferia orașului Barintown (de fapt, un microcosmos virtual, din care George Arion, periodic, ne dezvăluie cîte un fragment). Pe de altă parte, spectatorul este adus să presimtă relația cu originile îndepărtate ale genului crime prin omniprezența tensiunii tragice, foarte atent gradată, condusă cu știință pînă la explozia eliberatoare. Pînă la, cum spuneau vechii greci, „purificare“, catharsis. Sau, mai precis, pînă la o stare izbitor de asemănătoare cu catharsisul, deși, în același timp, straniu de diferită.
Difuzată inițial la Teatrul Național Radiofonic, în 2011, piesa este pusă în scenă pentru prima dată la Casa de cultură belgo-română Arthis din Bruxelles, în martie anul acesta, premiera românească urmînd peste o lună, la 17 aprilie, în neconvenționalul spațiu dedicat de Muzeul Național al Literaturii Române memoriei și actualității dramaturgiei și artelor spectacolului. Unicele personaje ale piesei, cuplul de senior citizens Edith și Sam Jackson, împrumută de data aceasta nu doar vocile, ci întreaga expresivitate corporală a remarcabililor Cristina Deleanu și Eugen Cristea.
Faptul că actorii sînt legați printr-o veche prietenie de autor pare să-i conducă pe cei dintîi la o înțelegere și o implicare personală/pasională dincolo de nivelul tehnic, pur profesional, al exercițiului de identificare. Cristina Deleanu și Eugen Cristea percep cu acuitate, ca să folosim o formulă celebră, „banalitatea răului“, modul în care monstruosul răzbate prin vălu(ri)rile cumsecădeniei binevoitoare. Și în piesă, și în reprezentație, tragicul se îmbină încontinuu cu ingeniosul. George Arion plasează narativa „criminală“ într-un unghi calculat astfel, încît abia într-un tîrziu să realizezi că a fost mereu acolo, sub ochii tăi, iar gradația atentă a tensiunii psihologice e pusă într-un acord fin cu ritmul „probelor“, al dezvăluirilor factuale. Actorii înțeleg și „încorporează“ pe deplin această știință a gradației, reușind, de asemenea, să treacă pe nesimțite de la apatie la surescitare, de la candoare la perversitate, de la tandrețe la cruzime, de la straniu la sinistru – și înapoi. Inflexiunile și gesturile lor contribuie, totodată, la actualizarea rețelei de referințe latente în memoria textului: la cehoviana Livadă cu vișini, la Conul Leonida și Efimița înfruntînd Reacțiunea, la père Ubu și mère Ubu, la familia Smith din Cîntăreața cheală, la cîte altele.
Regia, scenografia, ilustrația muzicală sînt și ele convergente cu principiul ce guvernează compoziția dramatică: obținerea unor efecte diverse și nuanțate folosind o extremă economie de mijloace. Amintiri din livada cu meri dă senzația unui întreg care este mai mult decît suma părților, a unei consens eficient între toate părțile implicate. Convergența, coerența, vibrația spectacolului constituindu-se în tot atîtea argumente pentru capacitatea imaginarului crime atît de a evada din paginile cărții de literatură, cît și de a duce cu sine, înapoi într‑acolo, spectatorii pe care i-a prins în mrejele farmecelor sale.
Amintirile ar merita, în concluzie, să egaleze sau să întreacă, poate internaționalizînd‑o, performanța primei puneri în scenă a unui text de George Arion, monologul dramatic Autograf, despre care Wikipedia ne spune că s-a jucat, la Teatrul Național, de nu mai puțin de 150 de ori.